Daca este ceva ce am invatat pe parcursul acestui proiect este faptul ca fiecare copil este special in felul lui. Astazi am ajuns la Scoala Gimnaziala nr. 206. Inca de cand am pasit in clasa am avut un sentiment placut. Copiii ne-au intampinat cu zambete pana la urechi, iar un baietel simpatic si vorbaret de felul lui a vrut sa iasa putin din tipar si m-a salutat de doua ori, uitandu-se in ochii mei si oferindu-mi un zambet cald.

Inca de la inceput atmosfera a fost una armonioasa. Colegii de la Psihologie le-au propus sa stabileasca impreuna cateva “reguli de grup” pentru a fi respectate pe tot parcursul orei. Un baietel a intervenit si a propus ca una dintre reguli sa fie “nu mancam ascuns prin banca”. De aici a inceput sa se destinda atmosfera.

Ei bine, am ajuns si la discutia despre unde este locul prichindeilor in masina si cum ar trebui sa se comporte. O fetita a fost intrebata unde sta, iar raspunsul acesteia a fost ca sta pe Prelungirea Ghencea. Toti copiii au inceput sa rada in hohote. De asemenea, un alt copil a afirmat faptul ca “limita de inaltime pentru a putea sta in fata este 180 cm”. Probabil ne vedea si pe noi ca fiind niste uriasi.

La scurt timp, s-a ajuns si la discutia despre supereroi, iar cei mici au dat dovada de creativitate. Pe langa raspunsurile primite de obicei, cum ar fi: “parintii, medicii, politistii”, am primit si raspunsuri la care nu ne-am fi asteptat. Doi baietei au afirmat ca presedintele Iohannis si Justin Bieber sunt supereroi. Da, imaginatia lor nu are limite. Cei doi erau foarte seriosi cand au spus, insa colegii lor au izbucnit in ras.

Dupa cate se poate observa, a fost o ora interactiva care a adus copiilor zambete pe fata. Cei mici au fost anuntati ca vor avea parte de o surpriza, iar o fetita foarte incantata s-a ridicat din banca si a spus “ne dati ciocolata?”. Dupa toata distractia, si-a facut aparitia si domnul politist, care a venit sa le raspunda tuturor curiozitatilor. Inca de la intrarea acestuia in clasa, incantarea se citea pe fata lor. Copiii erau foarte atenti la statia politistului, care a decis sa le-o dea sa o priveasca cu atentie, impreuna cu cascheta. Care mai de care se grabea sa probeze cascheta sau sa apese pe butoane. In tot acest timp a fost bombardat cu intrebari precum: “Lucrati 24 de ore din 24?”, “Unde va este pistolul?”, “Pot sa depasesc limita de viteza fara sa-mi ia permisul?”.

Ei bine, asa mi-am petrecut inca o zi, inconjurata de copii si de farmecul lor.

Articol scris de Zamfirescu Alexandra

Foto credit: Croitoru Giorgiana.

Zilele trec şi uite că noi deja am ajuns în ultima săptămână din proiectul “Ora de Educație Rutieră”. Încă nu pot să cred că astăzi este marți şi că este ultima dată pentru mine când am plăcerea să mă întâlnesc cu elevii. Am trăit momente plăcute şi amuzante alături de colegii mei şi sincer, deşi aştept cu cel mai mare entuziasm Paştele, o să-mi lipsească elevii drăguți şi dornici de a învăța lucruri noi.

Se pare că răceala a pus deja stăpânire pe mine şi nici nu mi-am dat seama când am ajuns în banca din spatele clasei 3F din incinta Şcolii Gimnaziale nr. 97. Întrebările au început să curgă, iar mâinile au început să se ridice. Totul s-a desfăşurat într-un ritm plăcut. Acest lucru i-l datorăm colegilor nostri, Nicol si Paul, care s-au descurcat foarte bine.

În acest timp, am aflat ca la Şcoala Gimnazială  nr. 79 au participat alături de echipa OER, 3 bloggeri: Iulia Matache, Marius Călin şi Andreea Tudor. Cum nu am putut să particip şi să aflu mai multe, am decis să iau legatura cu unul dintre aceştia. Este vorba despre Iulia Matache (Gulia), şi am decis să vă împărtăşesc şi vouă cum a decurs această conversație:

Georgescu Iuliana: În primul rând, vreau să îți mulțumesc pentru timpul acordat și voiam să aflu cât mai multe despre tine. Ce ne poți spune ?

Matache Iulia: Hei, cu mare drag! Și eu mulțumesc pentru invitatie. Sunt genul de om căruia îi place să povestească și nu știu cum se face, dar mi se și întâmplă tot felul de bazaconii. Așa că am mult material J

G.I.: Ce te-a determinat să începi să scrii?

M.I.: De mult, când abia apăruse email-ul, îi scriam unui prieten cu lux de amănunte tot ce făceam, pe unde mai umblasem, ce mai văzusem. Apoi a apărut facebook-ul și m-am apucat să scriu status-uri kilometrice. Se întamplă să mai sun oameni, încep cu “să vezi fază” și mă mai opresc abia când am epuizat toate detaliile poveștii. Și cumva toate discuțiile de genul se terminau cu “auzi, mă Gulie, da’ de ce nu scrii și tu toate astea undeva?”.

G.I.: Despre ce îți place să scrii pe bloggul tău?

M.I.: Pai fix despre asta: ce mi s-a mai întamplat, la ce “fază” am mai asistat, pe unde am mai fost, ce loc fain am mai descoperit, ce filme am mai văzut, pe la ce concerte am fost, unde am mâncat ceva bun sau unde se bea bine și delicios.

Chiar am dat recent peste probabil cea mai epica poveste de pe blog, povestea papagalului din gradina si a inelului din vis. În ianuarie am scris despre  cea mai tare chestie pe care am făcut-o până acum, am dormit o noapte la Hotelul de Gheață de la Bâlea. Și săptămâna trecută am fost la concertul Dirty Shirt, iar articolul a devenit hit!

G.I.: După cum bine știi, acest proiect este la a3a ediție, este prima oară când iei parte la acest proiect?

M.I.: Dap! Deși cred că am auzit de proiectul ăsta chiar de la prima ediție, acum este prima dată când iau parte la Ora de educație rutieră.

G.I.: Cum ai aflat de proiectul nostru?

M.I.: Prima și prima dată de la televizor. Pentru ediția de anul aceasta “vinovată” se face Diana Nistor.

G.I.: Cum ai descrie tu proiectul OER?

M.I.: “Necesar” – dacă e să folosesc un singur cuvânt.

G.I.: Cum te vei implica tu în acest proiect?

M.I.: Păi am făcut deja primii doi pași: am participat la o “Oră de Educație Rutieră” (și chiar am învățat și eu chestii noi) și am scris despre acest proiect pe blog, deci sper să ajut la diseminarea informației. Să vedem ce mai urmeaza.

G.I.: Ce i-ai sfătui pe cei care doresc să se apuce de blog?

M.I.: Să se gandească bine!

În primul rând pentru că este vorba de o investiție, și nu mă refer neapărat la bani, cât mai curand la timp. Dacă nu ai timp să scrii regulat și de calitate, nu are rost. Și dacă au timpul necesar, să se gândească dacă o să aibă despre ce să scrie și dacă articolele o să fie de interes chiar și pentru cei care nu fac parte din familie.

Vă invit cu mare drag şi pe voi să le citiți blogul (supergulia.ro; mariuscalin.ro; andreea-tudor.ro) şi sper să vă inspire şi pe voi să scrieți. Mi-a făcut plăcere să vă împărtăşesc gândurile mele. Nu uita să intri şi mâine pe blog pentru că sunt sigură că multe alte surprize vă vor aştepta.

Articol scris de Iuliana Georgescu.

Astăzi a început ultima săptămână de mers prin şcolile din Bucureşti, în cadrul Proiectului Ora de Educaţie Rutieră şi m-am gândit să vă pregătesc ceva special.

Pe parcursul acestor săptămâni v-am vorbit despre noi, despre oamenii cu care lucrăm, despre copii, despre supereroii nostri de zi cu zi care sunt domnii poliţişti şi cărora dorim să le mulţumim pentru toată implicarea şi dăruirea de care au dat dovadă.

Aşadar, azi vă voi prezenta o persoană specială care se numeşte Ion Arseni şi coordonează echipele de psihologie din cadrul programului nostru.

Ion este omul care ne va explica astăzi ce se află în spatele Orei de Educaţie Rutieră  şi ce înseamnă pentru el acest program.

Vă invit mai jos să citiţi interviul pe care Ion ni l-a oferit şi care, pe mine personal, m-a fascinat.

Olteanu Nicoleta: Sunt sigură că cititorii noștri, înainte de toate, vor să știe câteva lucruri despre cine este omul Ion Arseni ?

Ion Arseni: este un om care vrea să-i ajute pe alţi oameni şi care tot timpul a fost implicat în proiecte cu şi despre oameni. Mereu am avut această deschidere către oameni şi către interacţiunea cu ei. Am fost fascinat de tot ce e legat de om, omenie şi omenire. Nu ştiu, nu m-aş vedea într-un birou stand în faţa unui calculator. Mă văd tot timpul interacţionând cu oamenii ajutându-i şi învăţând lucruri noi de la ei.

O.N.: Care este rolul tău în cadrul acestui program?

I.A.: Principalul meu rol este să coordonez echipele de psihologie, cele şapte echipe care merg în şcoli, în fiecare  zi, cinci zile pe săptămână. E un program foarte încarcat, în primul rând pentru ei şi cu această ocazie vreau să le mulţumesc echipelor de psihologie deoarece au depus un efort uriaş pentru a ajunge în cele 60 de şcoli pe parcursul proiectului.

Am mai multe atribuţii în cadrul acestui proiect, însă rolul meu principal este de a coordona echipele de psihologie, de a mă asigura că Ora de Educatie Rutieră se desfăşoară foarte bine, că toată lumea e mulţumită, copiii, învăţătorii, dar şi echipa mea. Sunt mulţumit la sfârşitul orelor cand vorbesc cu echipa mea şi văd încântare şi zâmbete pe faţa lor, asta îmi dă un grad de satisfacţie.

O.N.: Cum a început povestea ta cu Ora de Educație Rutieră?

I.A.: Povestea mea cu Ora de Educaţie Rutieră a început în toamna anului 2015. Căutam un stagiu de voluntariat, am găsit acest proiect şi am zis să mă implic. Fiind la poliţie, eram un pic reticent, aveam unele preconcepţii legate de poliţie şi mă aşteptam ca la interviu şi la întâlnirea care a avut loc pentru implicarea în proiect să ma întâlnesc cu un poliţist. Nu a fost aşa, m-am întâlnit cu Liviu Zorila, managerul acestui proiect, ne-am înţeles de la prima întâlnire, ne-am văzut, ne-am plăcut, ca să zic aşa.

M-am implicat, dar recunosc că nu am fost atât de implicat de la început, însă am avut o relaţie foarte bună cu echipa de atunci, din proiect şi în special cu Liviu. Cum spuneam şi la întrebarea de mai devreme, relaţia cu oamenii contează foarte mult şi pe asta mă bazez cel mai mult, să am o echipă pe care sa mă bazez şi cu care să lucrez.

O.N.: De ce tocmai Ora de Educație rutieră? Ce te-a atras cel mai mult la acest program, încât ai decis să te implici?

I.A.: Ora de Educaţie Rutieră în primul rând educă şi cred că baza şi dezvoltarea societăţii este educaţia. În acest caz este educaţia rutieră. De asta am decis să mă implic în acest proiect, deoarece ţine de educaţie şi tot timpul am încurajat educaţia, cititul, tot ce tine de educaţie. Dacă natura ne aseamănă, eu cred că educaţia în unele cazuri ne deosebeşte. Nu vorbesc de o deosebire foarte mare, însă o educaţie bună contează în procesul tău de dezvoltare, contează pentru viitorul tău. Contează şcoala pe care o urmezi, Universitatea, oamenii cu care interacţionezi, cărţile pe care le citeşti şi aşa mai departe.

M-au atras foarte mult oamenii tineri care au fost şi sunt implicaţi în acest proiect, deschiderea de care au dat dovadă şi faptul că pot ajuta şi eu cu ceva, îmi pot pune ideile în practică.

O.N.: Care sunt obiectivele pe care tu și  colegii tăi v-ați propus să le atingeți în cadrul proiectului?

I.A.: Obiectivele pe care ni le-am propus se referă la faptul că mediul ONGistic din România nu este luat prea în serios şi noi am vrut să demonstrăm că noi chiar putem face ceva, că putem atinge un anumit nivel. Am încercat să facem totul cât mai profesionist, să formăm o echipă cu care să lucrăm şi asta ne-a reuşit în mare parte.

O.N.: Ai putea să îmi spui care ți se pare că este cea mai frumoasă parte, dar și cea mai grea a acestui program?

I.A.: Cea mai frumoasă parte este să văd zâmbetele copiilor, să văd că ei chiar au înţeles ceva din Ora de Educaţie Rutieră şi să ştiu că ei folosesc la ceva acele informaţii, să sper ca după Ora de Educaţie Rutieră nu vom mai avea parte de atâtea accidente rutiere, nu vor mai fi implicaţi atâţia copii în accidentele rutiere din România, implicit din Bucureşti. Cea mai frumoasă parte pe care o văd eu, personal, este la echipa pe care o coordonez si care mă face întotdeauna să merg mai departe, deoarece îi văd în fiecare zi foarte încântaţi de ceea ce fac.

Într-adevăr, majoritatea sunt anul I şi nu au atât de multă experienţă, însă apreciez că se implică şi depun mult efort, dragoste şi dăruire în acest proiect.

Cea mai grea parte nu cred că există. Pentru mine, cea mai grea parte a fost să încep să mă trezesc la 6:30 dimineaţa, însă se pare că m-am adaptat destul de repede şi când se va termina programul voi continua să mă trezesc atât de dimineaţă, pentru că va deveni o obişnuinţă în viaţa mea. Înainte recunosc că nu eram atât de matinal.

O.N.: În a patra săptămână de mers prin școlile din București, poți spune că ești mulțumit de rezultatul pozitiv pe care Ora de Educație Rutieră încearcă să îl aducă an de an  asupra elevilor?

I.A.: Da, sunt mulţumit şi dacă am ceva să-mi reproşez, am să-mi reprosez doar mie dacă ceva nu a mers bine, însă rezultatele se văd prin copiii implicaţi în proiect şi prin învăţătorii si directorii şcolilor prin care am mers şi care sunt foare încântaţi de proiect. Chiar astăzi am fost în câteva şcoli pentru a fotografia machetele şi am întâlnit nişte doamne directoare foarte încântate şi mulţumite de ceea ce am reuşit să realizăm. Asta mă mulţumeşte cumva si pe mine şi conferă proiectului Ora de Educaţie rutieră un rezultat pozitiv, prin asta văd că proiectul a avut success şi sunt sigur că va avea şi în continuare.

O.N.: Cum crezi că va arăta acest proiect, să zicem peste cinci ani?

I.A.: Nu ştiu cum va arăta peste cinci ani, nu ştiu cum va arăta nici peste un an, însă eu sper şi cred că acest proiect se va dezvolta din ce în ce mai mult, atât cantitativ, cât şi calitativ, în primul rând.  Vom colabora cu mult mai multă lume, vom implica mult mai mulţi oameni şi vom avea un impact mai mare asupra educaţiei din România, în special a educaţiei rutiere.

O.N.: Te vezi și în viitor făcând parte din echipa Ora de Educație Rutieră?

I.A.: Da, mă văd şi în viitor. De ce nu? Mai ales dacă totul va merge bine şi voi simţi în continare că formăm o echipă şi că aduc un aport considerabil în cadrul proiectului. Voi fi şi în viitor şi chiar vreau extindem proiectul şi să facem o treabă cât mai bună.

Articol scrie de Olteanu Nicoleta

Foto credit: Croitoru Giorgiana.

S-a mai scurs încă o săptămână din proiectul ”Ora de educație rutieră”.  De când a început proiectul nu mai reușim să realizăm ce zi a săptămânii este, acum e luni, acum e vineri. Timpul zboară altfel când faci o activitate cu plăcere. Uneori mă gândesc că mai bine nu-mi plăcea să merg așa zi de zi prin școli, astfel să treaca timpul mai greu și să nu mă trezesc într-o dimineață că proiectul s-a terminat. Dar, nu are cum să nu-ți placă. Pe lânga faptul că suntem o echipa unită, am mai legat și câteva prietenii. În plus, să nu uităm de bucuria cu care ne primesc cei mici la ei în clase.

Acum să va povestesc puțin cum a descurs ziua de astăzi. Dimineață m-am trezit puțin dezamăgită din cauza faptului că afara ploua și mă gândeam că micuții nu vor mai avea parte de surpriza de la finalul orei. Cea cu mașina de poliție de care mă gândesc că știați deja, nu? Doar citiți jurnalele noastre. Până să plec spre Școala nr.146 I.G. Duca, ploaia se oprise, așa că mi-am lăsat supărarea acasă și am pornit la drum. Am uitat să vă spun că împreună cu mine a mers și Iuliana, prietena mea cea mai buna. Sper că i-ați citit jurnalele din zilele trecute. Am ajuns destul de repede la școală, dar trebuie să recunosc că am întarziat puțin. Colegele noastre de la psihologie intraseră deja la oră. Ne-am alăturat și noi lor 5 minute mai târziu, eu la o clasă, Iuliana la cealaltă clasă. Când am ajuns, copilașii erau prinși în rezolvarea chestionarului care cuprinde câteva întrebări elementare despre educația rutieră. Nu am vrut să-i deranjez așa că am mers și m-am așezat în ultima bancă lângă o fetiță, Antonia. Era nedumerită în legătură cu o întrebare. Am încercat să-i explic cat de bine am putut eu și am fost bucuroasă că la final mi-a mulțumit și mi-a spus că a înțeles. Ora s-a terminat foarte repede și a sosit momentul să ieșim cu cei mici la mașină. Aveam puține emoții, speram să nu plouă. Cu toții am fost fericiți când am văzut că soarele își făcuse prezența, timid ce-i drept. Când am ieșit, în curtea școlii erau niște copilași care se jucau ”Țară, țară, vrem ostași”. Deja îmi aminteam de zilele în care și eu mă jucam tot felul de jocuri împreună cu prietenii mei. Vaai, cât aș fi vrut și eu să mă joc. M-am trezit la realitate când am realizat că Bogdan, colegul nostru de la psihologie nu era cu noi la școală. Voiam să vă împărtășească câteva lucruri despre el și despre Ora de Educație Rutieră. Cine este Bogdan? El este Bogdan Florin Nanu, este masterand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Pentru că îmi doream foarte mult să vorbesc cu el și să vă transmit și vouă, m-am gândit să-i dau un mesaj. Ce este special la el? Vă va spune el imediat.

Alexandra Ene:  Povestește-ne câte ceva despre tine.

Bogdan Nanu: Am 23 de ani, sunt masterand în anul I la Masterul Psihopedagogia Scolii Incluzive, din cadrul FPSE. Am terminat Psihopedagogie Specială în cadrul aceleiași facultăți și o postliceală sanitară pentru asistenți medicali balneofiziokinetoterapie și recuperare. Am ales masterul la care studiez în prezent pentru că sunt atras, pasionat și interesat în mod direct de ideea integrării și a variantei ei superioare – incluziunea, doua realități de care societatea noastră este încă departe și care se construiesc cu greu și cu eforturi imense de schimbare, mai ales în planul mentalităților, dar care nu sunt imposibil de atins. Sunt o persoana deschisă, putin timidă, chiar retrasă pe alocuri, dar îmi place să experimentez și să cunosc oameni noi. În anumite contexte și în preajma anumitor persoane, sunt chiar sociabil și pus pe glume. Sunt un prieten bun și de încredere, pe care se poate conta, dar numai pentru cei ce merită. Îmi place să ajut, din egoism probabil, întrucat asta îmi dă o stare de bine. Sunt foarte mândru, chiar orgolios și îmi place să mă știu și să fiu independent. Hai că te-am plictisit. Să mergem la urmatoarea întrebare.

A.E. : Cum te-ai decis să te implici în proiect?

B.N.:  M-am decis să mă implic în proiect din următoarele motive personale: mi s-a părut o idee interesantă, aveam nevoie de o activitate și cum, cu gasirea unui loc de muncă, e mai greu, am zis să mă implic într-o activitate de voluntariat, am vrut să văd cum se desfășoară lucrurile la clasă, întrucat intentionez să imi dau titularizarea la vară.

A.E.: Cum decurge Ora de Educatie Rutiera când ești și tu prezent la curs?

B.N.: Ora se desfășoară la fel cum ați mai povestit voi în jurnalele de pe site. Ce avem noi ca și echipă în plus este: copiii sunt încurajați să participe, iar participarea le este recompensată și le explicăm cum trebuie să se comporte ei în viața de zi cu zi atunci când întâlnesc pe stradă persoane care au nevoie de ajutorul lor.

A.E.: Ce impact crezi că ai tu ca persoana asupra copiilor?

B.N.: Hmmm, cred că sunt un element de noutate pentru ei. Nu cred că prezența mea acolo îi face să se comporte diferit. În rest, nu cred că am un impact prea mare asupra lor, aceasta deoarece, cu excepția momentului cu bastonul alb, nu mă implic foarte mult în desfășurarea activității, prefer să îi las pe cei cu mai multă experiență să se ocupe de asta. Dar mi-am propus ca, pana la finalul proiectului, sa țin măcar o ora. În ceea ce privește momentul cu bastonul, copiii sunt receptivi și înteleg cum pot să intervină.

A.E.: Cum ai descrie echipa OER în trei cuvinte?

B.N.: Variată (pestriță), dinamică, descurcăreață.

A.E.: Știu că în timpul orei pe care o susțineți le explicați copiilor cum să se comporte pe strada cu persoanele care au probleme de vedere. Cum este de fapt în viața reală?

B.N.: Aici e mult de discutat. În primul rând, în viața de zi cu zi, sunt mai independent decât pretind în timpul jocului, asta datorită restantului vizual de care dispun. În paranteză fie spus, în timpul exercițiului eu sunt un fel de material didactic, ideea nu mi-a aparținut. În realitate, nu aștept să mi se ofere ajutor, în situațiile în care am nevoie de ajutor, îl solicit. De aici, reacțiile sunt diverse, asa cum și noi, oamenii, suntem diferiți între noi. Reacțiile pot fi de nedumerire, curiozitate, uneori nepoliticoase, alteori cu exces de zel… de la caz la caz.

V-am spus că Bogdan este un om special. Cu ocazia acestui interviu ați avut și voi oportunitatea să-l cunoașteți cât de cât. Sperăm că nu v-am plictisit, deși nouă ne place să vorbim cam mult. Uite așa am dus la bun sfârșit și ziua de vineri, și a treia săptămână a proiectului. Mai avem o singură săptămână la dispoziție să colindăm restul școlilor bucureștene. Așteptăm cu nerăbdare ziua de luni.

Articol scris de Alexandra Ene.