S-a mai scurs încă o săptămână din proiectul ”Ora de educație rutieră”. De când a început proiectul nu mai reușim să realizăm ce zi a săptămânii este, acum e luni, acum e vineri. Timpul zboară altfel când faci o activitate cu plăcere. Uneori mă gândesc că mai bine nu-mi plăcea să merg așa zi de zi prin școli, astfel să treaca timpul mai greu și să nu mă trezesc într-o dimineață că proiectul s-a terminat. Dar, nu are cum să nu-ți placă. Pe lânga faptul că suntem o echipa unită, am mai legat și câteva prietenii. În plus, să nu uităm de bucuria cu care ne primesc cei mici la ei în clase.
Acum să va povestesc puțin cum a descurs ziua de astăzi. Dimineață m-am trezit puțin dezamăgită din cauza faptului că afara ploua și mă gândeam că micuții nu vor mai avea parte de surpriza de la finalul orei. Cea cu mașina de poliție de care mă gândesc că știați deja, nu? Doar citiți jurnalele noastre. Până să plec spre Școala nr.146 I.G. Duca, ploaia se oprise, așa că mi-am lăsat supărarea acasă și am pornit la drum. Am uitat să vă spun că împreună cu mine a mers și Iuliana, prietena mea cea mai buna. Sper că i-ați citit jurnalele din zilele trecute. Am ajuns destul de repede la școală, dar trebuie să recunosc că am întarziat puțin. Colegele noastre de la psihologie intraseră deja la oră. Ne-am alăturat și noi lor 5 minute mai târziu, eu la o clasă, Iuliana la cealaltă clasă. Când am ajuns, copilașii erau prinși în rezolvarea chestionarului care cuprinde câteva întrebări elementare despre educația rutieră. Nu am vrut să-i deranjez așa că am mers și m-am așezat în ultima bancă lângă o fetiță, Antonia. Era nedumerită în legătură cu o întrebare. Am încercat să-i explic cat de bine am putut eu și am fost bucuroasă că la final mi-a mulțumit și mi-a spus că a înțeles. Ora s-a terminat foarte repede și a sosit momentul să ieșim cu cei mici la mașină. Aveam puține emoții, speram să nu plouă. Cu toții am fost fericiți când am văzut că soarele își făcuse prezența, timid ce-i drept. Când am ieșit, în curtea școlii erau niște copilași care se jucau ”Țară, țară, vrem ostași”. Deja îmi aminteam de zilele în care și eu mă jucam tot felul de jocuri împreună cu prietenii mei. Vaai, cât aș fi vrut și eu să mă joc. M-am trezit la realitate când am realizat că Bogdan, colegul nostru de la psihologie nu era cu noi la școală. Voiam să vă împărtășească câteva lucruri despre el și despre Ora de Educație Rutieră. Cine este Bogdan? El este Bogdan Florin Nanu, este masterand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Pentru că îmi doream foarte mult să vorbesc cu el și să vă transmit și vouă, m-am gândit să-i dau un mesaj. Ce este special la el? Vă va spune el imediat.
Alexandra Ene: Povestește-ne câte ceva despre tine.
Bogdan Nanu: Am 23 de ani, sunt masterand în anul I la Masterul Psihopedagogia Scolii Incluzive, din cadrul FPSE. Am terminat Psihopedagogie Specială în cadrul aceleiași facultăți și o postliceală sanitară pentru asistenți medicali balneofiziokinetoterapie și recuperare. Am ales masterul la care studiez în prezent pentru că sunt atras, pasionat și interesat în mod direct de ideea integrării și a variantei ei superioare – incluziunea, doua realități de care societatea noastră este încă departe și care se construiesc cu greu și cu eforturi imense de schimbare, mai ales în planul mentalităților, dar care nu sunt imposibil de atins. Sunt o persoana deschisă, putin timidă, chiar retrasă pe alocuri, dar îmi place să experimentez și să cunosc oameni noi. În anumite contexte și în preajma anumitor persoane, sunt chiar sociabil și pus pe glume. Sunt un prieten bun și de încredere, pe care se poate conta, dar numai pentru cei ce merită. Îmi place să ajut, din egoism probabil, întrucat asta îmi dă o stare de bine. Sunt foarte mândru, chiar orgolios și îmi place să mă știu și să fiu independent. Hai că te-am plictisit. Să mergem la urmatoarea întrebare.
A.E. : Cum te-ai decis să te implici în proiect?
B.N.: M-am decis să mă implic în proiect din următoarele motive personale: mi s-a părut o idee interesantă, aveam nevoie de o activitate și cum, cu gasirea unui loc de muncă, e mai greu, am zis să mă implic într-o activitate de voluntariat, am vrut să văd cum se desfășoară lucrurile la clasă, întrucat intentionez să imi dau titularizarea la vară.
A.E.: Cum decurge Ora de Educatie Rutiera când ești și tu prezent la curs?
B.N.: Ora se desfășoară la fel cum ați mai povestit voi în jurnalele de pe site. Ce avem noi ca și echipă în plus este: copiii sunt încurajați să participe, iar participarea le este recompensată și le explicăm cum trebuie să se comporte ei în viața de zi cu zi atunci când întâlnesc pe stradă persoane care au nevoie de ajutorul lor.
A.E.: Ce impact crezi că ai tu ca persoana asupra copiilor?
B.N.: Hmmm, cred că sunt un element de noutate pentru ei. Nu cred că prezența mea acolo îi face să se comporte diferit. În rest, nu cred că am un impact prea mare asupra lor, aceasta deoarece, cu excepția momentului cu bastonul alb, nu mă implic foarte mult în desfășurarea activității, prefer să îi las pe cei cu mai multă experiență să se ocupe de asta. Dar mi-am propus ca, pana la finalul proiectului, sa țin măcar o ora. În ceea ce privește momentul cu bastonul, copiii sunt receptivi și înteleg cum pot să intervină.
A.E.: Cum ai descrie echipa OER în trei cuvinte?
B.N.: Variată (pestriță), dinamică, descurcăreață.
A.E.: Știu că în timpul orei pe care o susțineți le explicați copiilor cum să se comporte pe strada cu persoanele care au probleme de vedere. Cum este de fapt în viața reală?
B.N.: Aici e mult de discutat. În primul rând, în viața de zi cu zi, sunt mai independent decât pretind în timpul jocului, asta datorită restantului vizual de care dispun. În paranteză fie spus, în timpul exercițiului eu sunt un fel de material didactic, ideea nu mi-a aparținut. În realitate, nu aștept să mi se ofere ajutor, în situațiile în care am nevoie de ajutor, îl solicit. De aici, reacțiile sunt diverse, asa cum și noi, oamenii, suntem diferiți între noi. Reacțiile pot fi de nedumerire, curiozitate, uneori nepoliticoase, alteori cu exces de zel… de la caz la caz.
V-am spus că Bogdan este un om special. Cu ocazia acestui interviu ați avut și voi oportunitatea să-l cunoașteți cât de cât. Sperăm că nu v-am plictisit, deși nouă ne place să vorbim cam mult. Uite așa am dus la bun sfârșit și ziua de vineri, și a treia săptămână a proiectului. Mai avem o singură săptămână la dispoziție să colindăm restul școlilor bucureștene. Așteptăm cu nerăbdare ziua de luni.
Articol scris de Alexandra Ene.
